- schimbarea
la faţă a României, din punct de vedere ambiental -
De multe ori mi se pare că toată povestea asta cu schimbările climatice nu mă priveşte, cel
puţin nu în mod direct. Nu vi se întâmplă şi vouă?
Noi n-avem nimic de-a face cu toată harababura asta! Nu aveţi impresia că în
România toate problemele astea legate
de mediul înconjurător: efectul de seră, încălzirea globală, schimbările
climatice, dispariţia a nenumărate specii de plante şi animale nici măcar nu
există, că se petrec în altă dimensiune! Prea seamănă cu scenariul catastrofic al
vreunui film american, de la Hollywood, care ne mai arată un fel de a distruge
planeta. Ceva de genul: „Apocalipse Now". Un adevăr gogonat inventat peste
hotare!
Ni se pare că tot ce se petrece astăzi, s-a petrecut la fel şi cu ani
în urmă - şi va continua şi în anii ce vor veni- ne vine greu să ne
descotorosim de viziunea asta statică şi pe termen scurt asupra propriei
noastre vieţi, să ne scuturăm de frica de schimbare îndeajuns pentru a vedea
schimbarea, chiar şi atunci când riscăm să pierdem lucruri extrem de
importante.
Totuşi, dacă mă întrebaţi pe mine,
această impresie nu e adevărată: schimbările au loc în fiecare zi, problemele de
mediu sunt reale, sunt aici, se întâmplă sub ochii noştri la nivel global, deci
şi în România, şi ne afectează pe noi toţi şi toate realităţile noastre
cotidiene. Şi va influenţa şi viaţa copiilor noştri.
Influenţa
omului asupra mediului a început de demult, numai că în ultima vreme s-a
intensificat înfiorător.
Nu mă credeţi?
Dacă aveţi nevoie de o dovadă autohtonă, citiţi mai departe!
De curând am
început să citesc Istoria Românilor a lui Giurescu: iată ce scria el la
începutul secolului XX despre schimbările suferite de teritoriul nostru de-a
lungul timpului, despre ce am avut şi ce am pierdut atât din cauze naturale, cât şi
din cauza acţiunilor noastre:
"Mărturii
scrise despre pământul pe care îl locuim azi n-avem decât de vreo 2 500 de ani.
În acest timp, înfăţişarea lui nu s-a schimbat în liniile sale generale. În
ceea ce priveşte munţii şi cursul râurilor mari, de exemplu, Dunărea, Nistru,
Tisa, ele au rămas tot aşa cum era şi în vremea lui Herodot… Trebuie pomenită,
în schimb, mărirea Deltei, care creşte astăzi în dreptul vărsării braţului
Chiliei cu vreo 70 m pe an. Vâlcovul era odinioară chiar lângă mare; azi este
la o distanţă de 13 km .
De
asemenea, s-a schimbat înfăţişarea coastei dobrogene în regiunea marilor lacuri
de la miazăzi de Deltă. Unde sunt astăzi Razelmul şi Sinoe, odinioară băteau
valurile mării. Cetatea greco-romană Histria era zidită pe o insulă aproape de
ţărm. Aluviunile aduse de Dunăre s-au depus însă treptat de-a lungul coastei
şi, de la o vreme, au închis o parte a mării, care s-a transformat apoi în
lacurile sau limanurile de azi. S-au schimbat, de asemenea, cursurile unor
râuri mai mici. Aşa, bunăoară, Bârladul se vărsa, pe vremea lui Ştefan cel
Mare, de-a dreptul în Dunăre - se cunoaşte şi azi vechiul curs şi avem şi
documente care arată acest fapt -, pe când acum el se varsă în Siret. Însuşi cursul
Siretului a fost modificat, în partea sa inferioară (judeţele Putna şi Râmnic),
prin fenomene naturale, dar şi prin lucrările poruncite de Ştefan cel Mare.
Schimbări din acestea de albii se petrec de altfel şi sub ochii noştri. Jiul şi
Oltul şi-au mutat gura în acelaşi sens, cel dintâi cu 12 km, cel de-al doilea
cu 3 km, spre vest. Nu va mai trece mult şi Putna, în loc să se verse în Siret
la miazăzi de satul Călieni, unde e azi confluenţa ei, se va vărsa la
miazănoapte, cu vreo 5 km mai sus. În acest din urmă punct, distanţa dintre
cele două râuri a ajuns numai de vreo 80 m şi este mereu micşorată, prin
dărâmarea malurilor, când vin apele mari.
Unele
schimbări s-au produs şi în ce priveşte flora şi fauna. Sub raportul
vegetaţiei, înfăţişarea de azi a pământului se deosebeşte de cea existentă acum
o mie de ani şi chiar de aceea din vremea fanarioţilor. Mai ales în ultimul
secol, prefacerile au fost mari.
În primul
rând, pădurile s-au tăiat pe un cap. Acolo unde odinioară erau vestiţi, azi e
loc de arătură. Ştie toată lumea, din auzite, dintr-o vorbă de tristă
reputaţie, de codrul Vlăsiei. El se întindea pe o suprafaţă considerabilă,
între Ploieşti şi Bucureşti. Azi au rămas numai petice de pădure şi, ici-colo,
în locul câmpului, câte un stejar singuratic, martor al vestitului codru de
odinioară (despre Codrul Vlăsiei pe Wikipedia). Tot aşa s-au tăiat uriaşele păduri ale Teleormanului: însuşi numele,
de origine turcă veche, adică pecenegă sau cumană, înseamnă «pădure nebună sau
mare» (Cf. Deliormanul, cu aceleaşi înţeles, din Dobrogea de miazăzi.) Şi tot
pretutindeni, pe tot întinsul pământului românesc, pădurile au fost lăzuite
spre a face locuri de arătură. Mai ales în partea câmpului şi a podgoriei s-a
petrecut această prefacere. Nici muntele însă nu a scăpat cu totul, fiind dezbrăcat, şi în multe locuri hoţeşte -
de minunata lui podoabă.
Fâneţele
s-au împuţinat şi ele. Odinioară, suprafeţe enorme erau lăsate pentru păşunat
şi fâneaţă, unele păzite cu străşnicie chiar, cum erau braniştele domneşti şi
mănăstireşti. Nenumăratele turme de oi, cirezi de vite albe şi herghelii îşi
găseau aici hrana. O dată cu întinderea locurilor de arătură –rezultând
dintr-un proces natural de înmulţire a
populaţiei, dar şi din dorinţa de
câştig mai mare - fâneţele s-au împuţinat şi ele. Pe la sfârşitul veacului
al XIX-lea, erau multe sate - mai sunt şi astăzi - care n-aveau un petic de
islaz măcar. Se încearcă să se remedieze acum, în unele locuri, această stare
de lucruri prin cultivarea plantelor furajere, în special a lucernei şi, din ce
în ce mai mult în timpul din urmă a ierbii de Sudan, care e pe cale să adauge o
notă nouă înfăţişării Bărăganului.
Dar dacă
pădurile şi fâneţele s-au împuţinat, au
crescut în schimb foarte mult locurile de arătură. În afară de ce se
câştiga prin lăzuire şi prin spargerea fâneţei, regiuni întregi de stepă, ca
Bugeacul, Bărăganul şi Burnazul, au fost prefăcute, în cursul veacului al
XIX-lea, în lanuri imense, cu recolte·foarte bogate, în anii cu ploaie
suficientă.
Tot sub
raportul vegetaţiei, trebuie să însemnăm introducerea – acum vreo trei sute de
ani - a unei cereale de origine americană, cereală ce a prins grozav şi care şi
astăzi constituie o notă caracteristică a peisajului agricol românesc. Este vorba despre porumb sau păpuşoi. Din
vremea dacilor şi romanilor şi până la începutul veacului al XVIII-lea,
strămoşii noştri au cunoscut, pe lângă pâine, mămăliga de mei. De atunci
încoace, locul meiului l-a luat porumbul, care acum întrece – în ceea ce
priveşte suprafaţa cultivată – însuşi grâul. De origine americană sunt şi tutunul, cartoful şi fasolea, în
locul căreia înaintaşii noştri cultivau o păstăioasă asemănătoare. Numele latin
al acestei plante, fasoleus, a trecut
apoi asupra noii plante aduse de peste ocean.
Vom adăuga
un cuvânt şi despre viţa-de-vie.
Preţuită după cuviinţă şi uneori chiar mai mult de către înaintaşi, ea
ajunsese, în timpul celor două milenii de când ştim sigur că se cultivă pe
dealurile noastre, la o selecţie naturală. Podgoriile vestite aveau, fiecare,
soiul lor de poamă anume: Cotnarii aveau grasa şi feteasca, Nicoreştii crăcana
sau băbasca, Odobeştii galbena, Drăgăşanii crâmpoşia. Ajunsesem la o
specializare a vinurilor şi, ca o consecinţă a acestui fapt, la un export
însemnat. După filoxeră, replantarea s-a făcut fără socoteală, aşa că astăzi,
deşi sporite cantitativ, vinurile
româneşti nu mai au vechile caracteristici. Soiurile s-au amestecat. Azi,
în podgoria românească una din cele dintâi bogăţii ale ţării - e o mixtură
neînchipuită.
În ce
priveşte fauna, trebuie. să însemnăm două fapte: dispariţia unor soiuri de animale sălbatice şi degenerarea altora, domestice. Amândouă
faptele sunt în legătură cu împuţinarea pădurilor şi fâneţelor. Printre
animalele dispărute, pomenim pe locul întâi bourul şi zimbrul (despre zimbru pe wikipedia). Aceste podoabe ale pădurilor Moldovei s-au
stins: primul în veacul al XVI-lea, cel de-al doilea în veacul al XVIII-lea. Pe
vremea lui Dimitrie Cantemir, zimbrul se mai întâlnea încă, în adâncul
codrilor. Cât au preţuit strămoşii acest vânat domnesc se vede şi din aceea că
au pus drept stemă a Moldovei capul de bour, alcătuind şi o întreagă poveste în
legătură cu descălecatul lui Dragoş.
Castorul sau brebul a
dispărut şi el. I-a rămas însă numele legat de unele locuri şi aşezări, ca de
pildă satele Brebu din Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Caraş, Severin, Maramureş,
acesta din urmă amintit pe timpul lui Bogdan Descălecătorul, apoi Valea
Brebului, Brebii pomeniţi în Moldova: unul în Vaslui, pe timpul lui Alexandru
cel Bun, altul, în Neamţ, pe timpul lui Ştefan cel Mare, satul Brebi, în Sălaj
etc. Nici măgarul sălbatic sau colunul
nu mai există în pădurile noastre. Doar câteva numiri, precum Colunul, poiană
în judeţul Dolj, Coluni, loc în judeţul Buzău, Colun, sat în Făgăraş, Coloneaţa
în Iaşi şi Vaslui şi Coluniţa în Buzău, îi mai păstrează amintirea. Alte soiuri
de animale sălbatice, cum sunt capra
neagră şi cerbul, şi un soi de peşte din apele de munte, lostriţa, s-au rărit cu totul şi, de nu se vor lua măsuri de cruţare, vor
dispărea şi ele curând.
Degenerarea
unor animale domestice este o constatare tristă, dar adevărată. Caii şi boii
noştri - mai ales cei moldoveneşti - erau o fală a ţării. Străinii îi
preţuiau pe drept cuvânt. Dimitrie Cantemir reproduce chiar un proverb turcesc
care spune că «nimic nu-i mai frumos decât un tânăr persan pe un cal
moldovean». Şi doar turcii cunoşteau caii arabi! în ce priveşte vitele albe - frumoşii boi moldoveni cu
coarnele largi -, ele erau foarte căutate pentru carnea lor, dar şi pentru
ieftinătatea lor – de multe ce erau - de neguţătorii străini, mai ales nemţi şi
poloni. Şi oile erau de soi ales.
Fără a crede ce ne spune Dimitrie
Cantemir despre oile din ţinutul Sorocăi, care aveau - afirmă el – o
coastă în plus, sau despre cele sălbatice, care păşteau mergând îndărăt şi
ţineau grumazul ţeapăn, un lucru însă e sigur: pentru aprovizionarea curţii
sultanului şi a Constantinopolului erau preferate, din pricina gustului lor
deosebit, oile de munte moldoveneşti, cărora turcii le ziceau «chivirgic».
Tăierea
pădurilor a avut urmări atât în ceea ce priveşte clima, cât şi asupra regimului
apelor. Umiditatea a scăzut, uscăciunea aerului a devenit mai pronunţată. Pe de
altă parte, râurile au căpătat un caracter torenţial tot mai accentuat.
Nemaifiind pădurea care s-o oprească, apa de ploaie se scurge repede pe
coastele dealurilor şi munţilor, cărând totodată şi pământul vegetal cu ea.
Rezultatul: sălbăticirea unor părţi însemnate
din regiunile străbătute de râuri, o pagubă imensă pentru agricultură şi, în
genere, pentru economia ţării.
Pădurea,
tăiată fără socoteală, se răzbună."
Ce-am pierdut:
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
